Cartea de la Gradina Icoanei. Elogiu unei scoli de 170 de ani

DESPRE CARTE

Editura Semne din Bucuresti cu bucurie anunta aparitia „Cartii de la Gradina Icoanei”, editia a II-a revazuta si adaugita de scriitoarea Filoteea Barbu Stoian, cu prefata de scriitorul Florentin Popescu, cunoscut critic si istoric literar. Acest volum, al paisprezecilea, intre cele de literatura si ziaristica, nu-i o monografie, nici culegere, ci o carte care se adreseaza mai mult celor interesati de un scurt istoric al Scolii Centrale din Bucuresti cu vechime de 170 de ani. Actul de infiintare a primului asezamant de stat feminin poarta semnatura domnitorului Barbu Stirbei – 19 martie 1851, dupa cele de baieti de la Sfantul Sava (Bucuresti) si Fratii Buzesti (Craiova). Scriitoarea, fosta profesoara in 20 de ani in strada Icoanei nr. 3-5, alatura scrierilor memorialistice ale sale si pe cele ale elevilor publicati in revista liceului, in perioada sarbatoririi celor 125 de ani, cat si amintiri si creatii de la varsta matura, cand unii au devenit ziaristi, scriitori. Toate actiunile au trezit interesul pentru invatatura si creatie, cand se restaura cladirea dupa planurile arh. Ion Mincu si pe frontispiciul constructiei vechi de aproape 100 de ani s-a scris „Monument de arhitectura”. Fotografiile din arhiva autoarei devin documente-imagini de la prezenta in scoala a unor mari personalitati cu amintiri de altadata sau interpretari artistice, prelegeri universitare. Multe dintre acele imagini apartin unor fotoreporteri de la Flacara, Viata studenteasca, Tribuna Romaniei, Scanteia Tineretului, altele au venit de la parinti, elevi in anii de atunci. Este singura scoala vizitata in „Noaptea Muzeelor”. La toate acestea se adauga si arhiva sentimentala a tuturor si rugam pe cititori sa urmeze indemnul din prefata sa cititi aceasta carte „fiindca merita”.

PREFATA

A spune ca scrierile memorialistice detin un loc aparte in cadrul unei literaturi si ca sunt cel mai cautate si cele mai citite texte literare este, desigur un truism.

Adesea, mai mult chiar decat poezia sau proza, creatii ale imaginarului si inventivitatii auctoriale, amintirile, reconstituirile (autobiografice si nu numai) intereseaza in cel mai inalt grad, fiindca au darul de a-l introduce pe cititor in locuri si spatii mai putin sau chiar deloc cunoscute, aducandu-i in fata, aidoma unei pelicule cinematografice, medii si oameni, vremuri si intamplari vazute candva de catre cel care le-a asternut pe hartie din motive de el stiute: fie pentru a nu intra in uitare, fie pentru a oferi dovada limpede a unor trairi numai ale lui.

Prin excelenta subiectiva, respectivele scrieri reprezinta, fie pe de alta parte si o proba la care este supus lectorul lor – aceea de a decela adevaruri si subiecte, de a face comparatii cu texte similar semnate de altii etc.

Oricum si din orice unghi ai privi lucrurile, interesul pentru acest gen de literatura ramane constant, indiferent de varsta celui care le parcurge, de preferinte criterii de evaluare si altele.

Doamna Filoteea Barbu Stoian respecta, inainte de toate, o conditie esentiala in amintirile si relatarile domniei sale: sinceritatea totala. Domnia sa prezinta lucrurile si oamenii asa cum au fost si cum i le-a oferit realitatea. Nu cosmetizeaza anume intamplari spre a se scoate pe dansa in evidenta. Nici nu se dovedeste a fi neinduratoare cu ceea ce in anumite momente ale vietii nu i-au placut, nu i-a convenit ori i s-a parut ca ar contraveni propriilor sentimente.

Autoarea cartii de fata (care este si totodata nu este monografie in sensul consacrat al termenului) cred ca si-a propus (si a reusit) sa ne dea un portret colectiv al dascalilor si ai elevilor uneia dintre cele mai cunoscute institutii de invatamant din Bucuresti, Scoala Centrala (cu titulaturi multe cum nu a avut nicio scoala din tara, o vreme „Zoia Kosmodemianskaia”, nume de partizana din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Scoala de elita, asociata (gratie apropierii topografice cu Parcul Icoanei si cu Biserica) aceasta institutie a fost si ramane o scoala la care au jinduit sa ajunga multi elevi si profesori.

Doamna Filoteea Barbu Stoian a avut sansa ca o buna parte din profesorat la Scoala Centrala i-a innobilat cariera didactica cu o dirigentie de opt ani (din clasa a V-a pana la bacalaureat, rar in invatamant) si i-a oferit un bogat material documentar pentru o carte pornind de la alta din 2001, „Evadari din ecuson”.

Cartea aceasta este incarcata de informatii, impresii si fapte aidoma unui pom de Craciun, in care copilul gaseste de toate si se bucura de toate.

Poeta si prozatoare, memorialista care are deja o bibliografie pe cat de bogata, tot atat de interesanta, d-na Filoteea Barbu Stoian reuseste de aceasta data sa ne ofere o veritabila cronica sentimentala a unei scoli in care s-au format scriitori dar si oameni de stiinta ajunsi peste ani nume importante ale domeniilor in care s-au afirmat.

Si este din nou un truism a spune ca bazele formarii acelor personalitati s-au pus in anii scolaritatii la acest liceu, ca la castigarea prestigiului cu pricina, o contributie au avut-o si dascalii, se intelege. Au provocat dorinte, orientare spre viitor, au fost incurajati cei talentati: Adrian Paunescu a publicat in Luceafarul din 1960, cand era in ultima clasa, Petru Popescu dupa 6 luni tot in ultima clasa la „Spiru Haret” si in studentie i-au aparut primele carti „Zeu printre blocuri”, Ioana Diaconescu, Gabriel Cheroiu (Scoala Centrala) ajutati si in mediul familial.

Printr-un fel de extrapolare informatiile pe care ni le da autoarea despre fosti elevi pot fi de un real folos si cronicarilor culturii, iarasi se intelege de la sine.

Am citit aceasta carte cu mult interes, un interes si o curiozitate care au ramas constante de la prima si pana la ultima pagina.

Va indemn si pe dumneavoastra, cei care o veti avea sub ochi, sa faceti la fel fiindca merita.

Florentin Popescu
27 noiembrie 2022