Eminescu – Poezii. Editie bilingva romana-bengali

DESPRE CARTE:

Eminescu: Kabita, aparut in 1969 la Calcutta – prima traducere a lui Eminescu in volum in Asia (prima traducere a lui India si a doua in Asia) -, realizata de Amita Bhose – a fost primit cu caldura, cu uimirea de a fi intalnit in paginile sale idei si sentimente atat de apropiate celor indiene.

Volumul a fost prezentat in majoritatea publicatiilor din Calcutta ca un eveniment cultural major.

35 de poezii eminesciene au fost talmacite in limba materna a traducatoarei si a lui Tagore totodata, bengali.

49 de ani mai tarziu o a doua editie, ce de fata, bilingva – romana-bengali – apare in Romania.

Carte aparuta cu sprijinul financiar al Ambasadei Indiei in Romania.

In 1972, Uniunea Scriitorilor din Romania i-a acordat Amitei Bhose premiul pentru traducerea lui Eminescu in bengali

Din Cuvantul inainte, Amita Bhose, 1989

Primul contact cu Eminescu

A fost cu totul neasteptat. In paginile unui manual scolar am dat de o poezie care m-a captivat pe loc, chiar daca n-am inteles-o perfect. Cu ajutorul profesoarei mele, sub a carei indrumare urmam un curs intensiv de limba romana la Universitatea din Bucuresti, am priceput-o. Sub ochii mintii mele s-a revelat o padure de plopi din toamna tarzie – un codru dezgolit de vegetatie, parasit de vietati. Un codru care sta la cumpana pustietatii intre cromatica verii si albeata iernii si care se leagana cu crengile la pamant. Se leagana intre vara si iarna, toamna si primavara, gol si plin, amorteala si freamat, viata si moarte, creatie si anihilare. El mi-a sugerat imaginea lui Siva Nataraja, regele dansului cosmic, care creeaza cu un pas si nimiceste creatia cu pasul urmator. Asemenea zeului indian, acel codru pare a fi vestejit, dar sub mantaua lui de goliciune ascunde o imensa potentialitate, o nebanuita forta de regenerare. Codrul, ramas singurel cu doru-i, probabil acelasi dor nemarginit din care a izvorat lumea, m-a cucerit.

Sentimentul cunoscutei poezii eminesciene, inspirata din creatia populara romaneasca, imi era prea apropiat pentru a-l considera strain. Dar limba in care era alcatuit corpul ei statea ca o bariera intre mine si poet. Instinctiv am luat un creion si am inceput sa transplantez sufletul poeziei in solul limbii bengali, limba mea materna. A iesit un fragment liric in metrul traditional payar, cu versuri rimate, egale, fiecare cu cate 14 silabe. Nu se simtea nici o discordanta cu spiritul gandirii indiene. Era o operatie reusita, in care nu se observa nici o cicatrice.

Dupa intoarcerea mea in India, cand posedam cunostinte temeinice de limba romana, incercam sa redau mesajul poeziilor lui Mihai Eminescu in bengali. Intentia mea a fost sa inteleg spiritul poeziilor mai bine, sa patrund in profunzimea lor enigmatica si ispititoare, sa traiesc zbuciumul prin care a trecut creatorul lor. O atare asimilare nu putea fi realizata decat in mediul limbii materne, limba in care am invatat sa gandesc. Traducerea lui Eminescu n-a reprezentat pentru mine un experiment artistic sau un exercitiu lingvistic; ea a constituit o experienta spirituala, o traire launtrica, pe care nu stiu cum s-o definesc. Lucram si lasam sa treaca un an, doi, iarasi reciteam originalele, descopeream alte substraturi, sesizam alte nuante, si refaceam traducerile.

N-aveam la cine sa apelez pentru un eventual control. In India n-a fost un altul care sa fi stiut limba romana in calitate de filolog. Nu aveam nici macar un dictionar roman-bengali, ceva care nu exista nici acum. Dictionarul roman-englez imi comunica prea putin. Spiritul limbii romane, ca si al lui bengali nu se prea potrivesc cu cel al limbii engleze. Dar tocmai aceste greutati mi-au adus deplina satisfactie. Accesul meu la Eminescu a fost intru totul nemijlocit.

Au trecut zece ani pana cand am realizat o forma definitiva, care putea fi aratata lumii. Pe de o parte, ma simteam vinovata de egoism, pentru ca nu le imparteam cu compatriotii mei. Pe de alta parte, ezitam sa fac un pas atat de indraznet. A traduce un poet inedit intr-o limba imbogatita de marile spirite ca Rabindranath Tagore, a-l prezenta unui public critic si exigent, asa cum nu exista in alta parte a subcontinentului, unor intelectuali cu o pregatire desavarsita in literatura universala, era un act de curaj. M-am temut ca nu cumva notorietatea lui Eminescu sa sufere din cauza neajunsurilor traducerii mele. In acest sens m-a linistit un redactor cu experienta de peste 30 de ani, care a parcurs manuscrisul. Asadar, in august 1969 a aparut la Calcutta un volum cu 35 de poezii ale lui Eminescu, antume si postume, talmacite in bengali, insotite de o scurta introducere in viata si opera poetului. Volumul poarta titlul Eminescu: Kavita. Am dobandit cinstea de a fi prima traducatoare a lui Eminescu in India si poate a doua in Asia. Dupa cate stiu, pana atunci Eminescu fusese tradus in japoneza.

Reactia generala a fost uimirea de a intalni idei si sentimente atat de asemanatoare celor indiene la un poet strain. Multi au simtit asemanarile sale cu sensibilitatea poetica a lui Rabindranath Tagore. Cineva a si convins pe un compatriot, fara sa-i arate cartea, ca Mai am un singur dor a fost creatia unui poet bengalez din secolul trecut, al carui manuscris a fost descoperit in arhivele unei biblioteci. Cand i-a fost destainuit adevarul, pacalitul n-a fost dispus sa creada ca atata dragoste fata de natura, acele motive pastorale precum talanga ar putea exista la un scriitor european.

Aparitia volumului a fost salutata calduros in presa din Calcutta. Imi permit sa citez din cateva recenzii. Intr-o cronica succinta in saptamanalul literar Amrita (13.3.1970), poetul Krishna Dhar a observat: „Amita Ray a tradus un poet, care desi a trait acum o suta de ani, a trecut prin chinuri artistice asemanatoare celor ale unui om de astazi. Traducatoarea si-a insusit subtilitatea si frumusetea limbii in care au fost scrise poeziile. Cursivitatea traducerii si alegerea cuvintelor ne-au fermecat.”

Prozatorul Parimal Goswami a scris in cotidianul Jugantar (31.1.1970): „Prin acest volum de poezie dintr-o tara indepartata, traducatoarea a edificat o punte intre doua culturi, fapt pentru care literatura si cultura noastra ii vor fi recunoscatoare.”

In Amrita Bazar Patrika, ziar in limba engleza, criticul Nikhil Sen a facut o mai ampla prezentare a lucrarii (19.10.1969): „Opera lui Mihai Eminescu, o mare lume din care a fost publicata postum, i-a influentat puternic pe scriitorii si ganditorii care l-au urmat. […] Versurile sale prezinta o imbinare armonioasa a ideilor orientale si occidentale. Poetul a fost profund impresionat de filozofia buddhista. In acest sens ne referim la poezia Nirvana. […] Fara indoiala, Eminescu: Kavita este o contributie valoroasa in poezia bengaleza.”