Amintiri, amintiri…

PREFATA

„Stiu ca nu sunt la inaltimea unui om de litere, viata mea consumandu-se in indeletniciri mult mai pragmatice si mai «pamantene», in rezolvarea acelor lucruri marunte, care adesea par nesemnificative dar fara de care viata nu ar putea curge spre deplinatatea ei. Am scris cele ce vei citi dintr-un impuls interior, gandindu-ma continuu la cum s-a scurs viata prin ani, mai parelnic decat un vis. A trecut, iata, mai bine de un sfert de veac de cand am intrat in zodia pensiei. Nu cred ca voi mai putea continua sa scriu, mai ales dupa ce am citit cartile tale. Nu ma gandesc ca cele ce vei citi vor vedea vreodata lumina tiparului. Mi-e teama ca ar fi prea indraznet gandul.

Viata mea s-a picurat in mediu cazon, mediu foarte greu si ne-la-indemana oricui. Dar cineva trebuie, da, trebuie sa parcurga si aceasta zona a vietii sociale, a trairii materiale. Mai cred si acum ca este nevoie si de un spirit martirial, daca-mi este permis sa ma exprim asa, pentru a strabate privatiunile pe care apararea tarii le impune, iar oamenii le amplifica. Te las pe tine sa apreciezi daca cele ce vei citi merita sa ajunga si la cunostinta altora. Ma gandesc, in primul rand, la generatiile tinere pentru care, ma tem ca, nevoile tarii palesc in fata propriilor placeri de moment”.

Toate acestea mi-au fost scrise sau sugerate de colegul Victor Oprea, ca insotitoare a celor doua caiete de student, scrise de mana, inghesuit, cu litere majuscule, dar cu grija ne-neglijarii amanuntelor. Le-am citit cu multa atentie si, nu ascund ca la inceput, cu oarecare neincredere si cu sentimentul inutilitatii aducerii la lumina a unor momente, a unor aspecte cotidiene din vremuri ce au trecut, din unghere ale societatii mai putin vizibile si cu restrictii de patrundere pentru multi din componentii masei cetatenilor tarii, dar atat de necesare dainuirii patriei. Parcurgand paginile, scrise cu o descurajanta sinceritate, nu multora proprie si la indemana, intrand in intimitatea unei vieti oarecum obisnuite, dand la o parte unele episoade oricand considerate colaterale, imi intaream rand cu rand si pas cu pas certitudinea utilitatii demersului colegului Victor Oprea. Mi-am zis ca ceea ce mana generatia noastra, generatia mea, este un demers nu inutil ci, din potriva, necesar. Cei mai multi dintre noi am trait o istorie implicandu-ne, fiind participanti si nu observatori. Asa am inteles din cartea generalului Ionel Dumitrescu „Soldatul si generalul”, asa am inteles din cartile colonelului Mircea Andrievici, din lucrarile si luarile de pozitie, din demersurile concrete ale multora din cei ce au format generatiile de ofiteri romani din 1959 si anii, patru-cinci la numar, imediat urmatori. Tocmai de aceea, „Amintiri”-le lui Victor Oprea se inscriu ca o necesitate pentru generatiile de azi si pentru generatiile ce vin. Istoria Romaniei a fost si este una deosebit de zbuciumata, iar tineretul oricaror vremuri trebuie sa afle cat mai multe din zbuciumarile ei, pentru ca sunt chemati si sunt datori sa faureasca noile destine ale patriei cunoscand trecutul, eliminand ce trebuie eliminat si ce se poate elimina. Acum, mai mult decat oricand, testamentul „Las generatiilor viitoare…” este mai actual ca oricand si tocmai de aceea trebuie luat in seama.

Victor Vernescu,
Bucuresti – martie 2013

DESPRE AUTOR

Victor Constantin Oprea s-a nascut la 21 februarie 1936, in comuna Gura Ocnitei, judetul Dambovita.

In anul 1959 a absolvit Scoala Militara de Ofiteri Activi de Transmisiuni din Sibiu, cu gradul de locotenent, si a fost repartizat la Brigada 4 graniceri din Constanta, apartinand M.A.I.

Munca si traiul sau profesional in unitatile de graniceri s-au dovedit o pilda a nedreptatilor pe care un ofiter tehnic de transmisiuni le poate patimi slujind alt comandament de arma. Noii sefi care habar n-au „cu ce se mananca“ mentinerea comunicatiilor pe timp de antrenament si in situatii de lupta, isi permit arogante ce produc doua efecte: le dezvaluie propriile ignorante si dezvolta ambitii si orgolii profesionale din partea ofiterului de transmisiuni. Transmisionistul are permanent constiinta ca atunci cand functioneaza transmisiunile, nu-l baga nimeni in seama, dar fereasca Dumnezeu sa se intrerupa unele legaturi de transmisiuni si atunci va fi singurul vinovat.