Invitati la banchetul de-o viata. Sub forma de roman

DESPRE CARTE:

Experienta ca banchet sau Un altfel de scriitor

Un bunic, un tata sau un unchi sfatos – multi si-ar fi dorit un astfel de martor nepretuit de la care sa afle cum s-au petrecut de fapt lucrurile in familie, cum se explica atatea conflicte absurde, de ce un var talentat a avut o soarta haina si un nepot urat si tacut s-a ajuns, o matusa s-a descurcat de minune, iar alta a ajuns la balamuc.

„Invitati la banchetul de-o viata” spune o gramada de asemenea povesti legate intre ele, intelegand perfect utilitatea unei experiente lungi, obiectivata prin decenii. La ce folosesc deceniile? La cresterea discernamantului! Timpul lung, la un om care reflecteaza la ce traieste, ingaduie clarificarea dozelor de psihologie, fatalitate, inzestrare personala, regim politic, efort concentrat, capacitate fizica, parada sociala, doze prezente in drama eterna a oricarui individ viu. Romanii de azi vor adesea sa creada ca-si fac destinul cu mana lor – cei de ieri arareori sperau la una ca asta. Gelu Culea stie, la 82 de ani, ca se insala in mare masura si unii, si altii. Si le-a facut cadou o suita de intamplari tesute intr-un roman sapiential, in care si-a incrustat la un moment dat si sideful propriei vieti – entarsia suprema.

Gelu Culea s-a format inginereste, a lucrat indelung in pozitii de raspundere inainte de 1989, este un vechi amator si cunoscator de arta – multi artisti si-l amintesc ca director al Fondului Plastic, cand era omul frecvent chemat « sa rezolve » situatii imposibile, sa restabilieasca echilibre frante, «sa ajute». O asemenea postura speciala nu era o intamplare, mai ales in anii ’80. Persoana era considerata poliedrica, serioasa si foarte atenta, ceva ce azi se cheama «focused». L-am cunoscut pe acest director atunci, si deci nu m-am mirat ca a scris o carte substantiala acum.

Am insa o constatare mirata de editor. Am deschis, in urma cu cativa ani, colectia «document.ro» cu gandul de a da astfel glas unor teme si scriituri de societate, si nu de fictiune. Era vorba de situatii noi din tara in curs de deschidere dupa prea multa inchidere, de interesul in crestere – al romanilor, dar si al strainilor care debarcau la noi in valuri – pentru fapte si intamplari ample, care depaseau adesea chiar cadrul unui reportaj lung de gazeta, dar care aveau mai degraba radacini in perceptia presei decat in gustul pentru literatura propriu-zisa. Cateva titluri editate in aceasta colectie a «cartilor de actualitate» explica bine fenomenul. Dar iata ca in ultima vreme roata pare sa se intoarca, dupa obiceiul lumii : presa si-a pierdut vocea, aproape ca s-a restrans la pura propaganda, iar cei care vor sa vorbeasca despre fapte si intamplari ample de interes general o fac, de predilectie, in forme care imbraca hotarat haina literaturii. Unii opteaza pentru «autofictiune», altii pentru «divane» sau galcevi ale inteleptilor cu lumea – nu pentru jurnale, memorii sau eseuri cu cheie. Pornirea lor nu arata nici pe departe ca o ambitie recenta de a concura cu Flaubert sau cu Tolstoi, cu Rebreanu sau cu Marin Preda. Pare sa actioneze mai degraba sentimentul ca lucruri grave, alerte necesare, constientizari cu caracter de urgenta pot ajunge mai sigur la mintile inca deschise si sensibile pe calea unei aparente creatii literare decat sub forma unui manifest simplist si zgomotos, tasnit la ecran dintr-un site sau blog inca zis jurnalistic.

Gelu Culea citeste si citeaza realitati nationale, fapte diverse, moralisti, filosofi, mitologii orientale, texte sacre. Preferinta lui pentru stilul simplu si direct de a fi se reflecta si in scris. Dar poate tocmai din pricina claritatii si a formulei abrupte, paginile se incarca lent, pe de-o parte, cu hazard, premonitie, miracol, iar pe de alta parte, se descarca de avertismente, indemn la judecata, rabdare si recuperare a moralei universale naive, dar si a cinstei taranului roman – singurele eventuale garantii pentru ca viata oricui, oricum complicata, sa fie un banchet fericit.

Adina Keneres

DESERE AUTOR:

Gelu CULEA (n. 1935) este inginer constructor de formatie. A lucrat multi ani in industrie si in Ministerul Comertului Interior, apoi in administratia municipiului Bucuresti. In anii `80 a fost director al Fondului Plastic, iar in 1995-1996 consilier al ministrului Culturii.

FRAGMENT:

«Si acum sa-ti povestesc o situatie reala, traita de mine. Abia fusesem numit director, eram foarte tanar, si m-a chemat ministrul sa-mi zica despre asteptarile lui de la mine. Pe culoar m-am intalnit cu unul dintre adjunctii sai, care avea vreo saizeci-saizeci si doi de ani. M-a oprit, ne-am dat mana, iar el mi-a retinut mana intr-a lui, invaluindu-ma cu o privire plina de bunatate. Mi-a zis : „Draga Caius, de-ai sti tu cat de invidios sunt!“ Am ramas blocat. El, ditamai somitatea, in timp ce eu abia fusesem promovat pe un post cu mult inferior. Nedumerirea mi se putea citi cu usurinta pe fata. „Dar de ce? Cine sunteti dumneavoastra si cine sunt eu!“ „Da, ai dreptate! Cine mai sunt eu? Te invidiez, dragule, mi-a zis el cu tristete, pentru ca esti tanar!“»