Maresalul Prezan, artizan si aparator al Marii Uniri

„O tara – fie ea mare sau mica este judecata dupa cum stie sa-si cinsteasca eroii”.
Maresal Ferdinand Foch

IN LOC DE PREFATA

„Primul lord al Amiralitatii Britanice si, ulterior, prim-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, in referire la consideratia pe care societatile lumii o mai acorda Armatei si Bisericii, evidentia urmatoarele:

«De Soldat si de Dumnezeu ne aducem aminte doar in caz de primejdie. Dupa ce pericolul a trecut, iar ordinea s-a restabilit, pe Dumnezeu il uitam, iar pe Soldat incepem sa-l hulim».

Cat de adevarate si cat corespondent mai au in realitatea contemporana cugetarile ilustrului politician si militar de seama – Winston Churchill, caci despre el este vorba – ramane la aprecierea fiecaruia dintre noi. Un fapt insa este de categorica certitudine: fara implicarea efectiva a armatei, in momentele de cotitura ale istoriei oricarui popor, existenta fiintei sale nationale ar fi fost afectata in chip fundamental.

In Romania timpului nostru, asistam cu deosebit interes la ierarhizarea reprezentantilor generatiei care a participat la infaptuirea Marii Unirii. Istoricii si, majoritar, politicienii se intrec in laude pe seama artizanilor, iar sufletul nostru, de buni romani, tresalta fericit, cu fiecare personalitate evidentiata in plus. Din nefericire, printre acestia nu intalnim nici un militar.

Luati de val, unii ocolesc, cu destula usurinta – ca sa evit a zice cu buna stiinta – eforturile pline de zbucium si de sacrificiu ale Armatei Romane. Si, omit faptul ca intrarea Romaniei in Marele Razboi rezida tocmai in Marea Unire, in Reintregirea Nationala. Intregirea neamului, eliberarea Transilvaniei si a teritoriilor locuite de romani regasindu-se intre clauzele principale ale Tratatului de alianta dintre Romania si Puterile Antantei din 4/17 august 1916, in scopul fundamental al razboiului din Ipoteza Z, dar si in obiectivul strategic al Planului de campanie pentru anii 1916-1917. Sa nu omitem nici faptul ca, inca din aprilie 1917, Marele Cartier General a trimis in S.U.A., sub patronaj militar, delegatia intitulata «Misiunea Patriotica Romana», in compunerea careia se aflau doi preoti si un publicist, toti transilvaneni, precum si un militar, cu scopul de a initia organizarea de actiuni in favoarea Transilvaniei. Inclusiv, sa caute voluntari transilvaneni pentru alcatuirea unei unitati de colonisti romani pentru a participa in Frontul european de Vest.

In acest context, se cuvine sa ne reamintim ca, in art. IV al Tratatului, frontiera de vest pornea de Varful Stogu, urma linia de separatie a apelor intre Tisa si Vita, pana la confluenta dintre acestea. Cobora pe talvegul Tisei pana la de 6 km de orasul Debretin, de unde atinge Crisul, la jonctiunea celor doi afluenti ai sai, Crisul Alb si Crisul Repede. Apoi, din nou pe Tisa, pe talvegul raului pana la confluenta sa Dunarea. Asa, cum ar fi trebuit sa arate harta Romaniei Mari, in referire la frontiera sa dinspre vest. Frontiera, care – potrivit intele¬gerii cu Puterile Antantei – a rezistat, cel putin in viziune noastra, de la intrarea Romaniei in Marele Razboi pana in 13 iunie 1919, in partea Banatului si pana in 28 martie 1920, cand trupele romane din Ungaria au fost retrase complet pe linia impusa de Conferinta de Pace. Ajunsesera deja pana pe aliniamentul Gyor-Vezprem (Lacul Balaton), cand au fost ferm oprite de catre reprezentantii Comisiei Interaliat, alarmati de iuresul armatei romane.

Prinosul de jertfa al Armatei Romane a fost colosal: 2330 de ofiteri si 217.016 soldati, 35.717 invalizi, 55.906 vaduve si 360.728 orfani de razboi. La care, se adauga pierderile in randul populatiei civile necombatante. Romania situandu-se, din acest punct de vedere, pe locul al doilea intre beligeranti, dupa Franta.

Fara a minimaliza in vreun fel stradania marilor nostri patrioti, intre care ponderea revine membrilor Guvernului, cu Ionel Bratianu in frunte, Regelui Ferdinand si Reginei Maria, preotimii, ca si fruntasilor romani din Ardeal, Basarabia si Bucovina, nu trebuie cu nimic diminuata contributia Armatei, dupa cum nici a soldatilor romani aflati pe alte teatre de razboi.

Iar, din punctul acesta de vedere, a ne cantona strict pe momentul din 1 decembrie 1918 nu este suficient, in context. Pentru ca, atunci cand vorbim despre Marea Unire, trebuie sa avem in vederea intregul complex al stradaniilor de Reintregire, de-a lungul intregii perioade 1916-1920. Am in vederea, cu precadere, actul Unirii Basarabiei, ca si cel al Bucovinei cu Romania, precum si instituirea autoritatii romane in Banat.

Fara angajamentul covarsitor al militarilor, Unirea Basarabiei cu Regatul Romaniei in 9 aprilie 1918 n-ar fi avut sorti de izbanda. Mai mult, actul in sine, promovat si sustinut de catre soldatii de dincolo de Prut, n-ar fi rezistat, daca nu erau trupele armatei condusa de generalul Ernest Brosteanu, inca din 23 ianuarie 1918. La fel s-a intamplat si cu Bucovina, unde fruntasul Iancu Flondor, aidoma fruntasului Ion Inculet din Basarabia, solicitase insistent interventia armatei romane. Si, fara temerea de fortele D. 8 Infanterie, condusa de catre generalul Iacob Zadic – fostul sef de stat major al Armatei de Nord – care a trecut vechea granita si in 11 noiembrie intra in Cernauti, fericitul eveniment din 13 noiembrie ar fi fost in pericol de neimplinire.

In anumite cercuri, istorici – mai putin bine intentionati – si politicieni ignoranti si rupti de realitate spun ca reprezentantii Armatei nu s-au numarat printre cei 1228 de oficiali delegati, in ziua de 1 decembrie 1918, la festivitatile de la Alba Iulia. Perfect adevarat! Dar, unde se gasea, oare, Armata Romana, in acele clipe pline de tensiune?! Le reamintim tuturor: pe linia Nistrului, la contact cu rusii, in Bucovina, in transeele pline de sange ale fronturilor cu ungurii si nemtii, chiar si asa, dupa demobilizarea impusa de Armistitiul din 11 noiembrie 1918 sau dupa cel de la Salonic din 29 septembrie 1918, in referire la Bulgaria.

In concret, din 5/18 noiembrie 1918, Armata romana reintrase in Transilvania, la cererea expresa a Comitetului National, ale carui delegatii s-au deplasat, in repetare, la Iasi, unde au avut intalniri in tema cu regele, cu primul-ministru si cu seful Marelui Cartier General. Evidentiem pe cea condusa de Vasile Suciu, in 28 octombrie, in chiar preziua actului de independenta din 29 octombrie si, ulterior, cea condusa de Popovici, care face cunoscuta hotararea de realipire a Transilvaniei la Patria-mama si solicita guvernului si Regelui Regatului Roman trimiterea grabnica a trupelor romane peste Carpati. Iata, cum se prezenta dispozitivul Armatei Romane in teatrele de operatii, la data de 1 decembrie 1918:

Diviziile 9 si 10 Infanterie, in curs de mobilizare se asezau pe aliniamentul Nistrului, pentru a preveni orice incercare de patrundere a fortelor ostile pe teritoriul unit al Basarabiei;

Divizia 8 Infanterie opera in Bucovina si impiedica astfel tendinta bolsevica de rasturnare a Unirii; avangarzile Diviziilor 7 Infanterie si 2 Vanatori grabeau inspre Mures; Diviziile 6 Infanterie si 1 Vanatori se aflau la contact cu ariergarda generalului Mackensen; Corpul III Armata la 28 octombrie/10 noiembrie 1918 elibera orasele Focsani si Braila si instaura ordinea in Regat, dupa retragerea germanilor;

Corpul V Armata actiona, cu alte unitati, in nordul Dobrogei. Si, aici, trebuie sa facem o precizare: in toata ecuatia Reintregirii, unii omit sa mai aminteasca si despre Dobrogea, pe care bulgarii se incrancenau sa nu o mai paraseasca.

La solicitarea lui Iuliu Maniu, generalul Prezan este de acord ca, in zona Alba Iulia, armata sa se mentina deocamdata la distanta, pentru ca strainatatea, inclusiv Antanta, sa nu pretinda ca Marea Unire s-a realizat exclusiv sub presiune militara. Ceea ce nu era prea departe de adevar. Caci, trebuie sa o spunem deschis: teama fata de armata romana a fost cea care a stavilit toate incercarile ungurilor de a impiedica infaptuirea idealului national: actul de la 1 decembrie. Ultimul, in ansamblul generos al Reintregirii. Sa nu uitam ca, chiar si in asemenea conditii, avangarda Diviziei 7 Infanterie, comandata de generalul Traian Mosoiu, precum si a Diviziei 1 de Vanatori, comandata de generalul Aristide Lecca, trecusera deja Carpatii Orientali.

Odata cu inaintarea diviziilor romanesti si retragerea fortata a diviziilor ungare (asa-zis, „demobilizate”), a slabit si rezistenta maghiarimii din Ardeal si s-a diminuat considerabil pozitia intransigenta a sarbilor fata de Banat. Banat, in care – dupa cum stim cu totii – pana la intrarea trupelor romane in Timisoara, in august 1919, s-a tergiversat instituirea autoritatii romanesti. Poate va intrebati, ce faceau in tot acest timp, puterile Antantei – aliatii nostri, adica. Daca-mi dati voie, va reamintesc: analizau, cugetau si deliberau; faceau calcule, inclusiv pe socoteala Romaniei. Si, ca sa fiu si mai exact – receptivi la vaicarelile insidioase ale ungurilor – obstructionau inaintarea Armatei Romane, impunand fel de fel de linii de demarcatie. Ori, inca mai studiau variantele propuse de Austria si Ungaria, pe seama Romaniei. Sa ne reamintim, ca in data de 13 noiembrie, la un pas de marele eveniment de la Alba Iulia, emisarii maghiari reusisera sa-l dezinformeze pe generalul francez Franchet d’ Experey, determinandu-l sa semneze Armistitiul de la Belgrad, prin care, in necunostinta de cauza, se fixa ca linie de delimitare intre beligeranti, aliniamentul raului Mures. Numai interventia ferma a generalului Henri Mathias Berthelot a reusit deblocarea starii astfel create. Sa mai adaugam ca intreg Banatul, in virtutea aceleiasi Conventii trecuse sub ocupatie franco-sarbeasca, nu ar fi, in nici un fel, de prisos.

Insa in ciuda tuturor demarcatiilor instituite arbitrar, a inter¬ventiilor persuasive si propagandei desuete a ungurilor, Armata Romana a inaintat vertiginos, prelungind razboiul cu cateva luni, chiar si dupa incheierea armistitiului de pace dintre Puterile Antantei si Puterile Centrale. In tot acest timp, s-a dat posibilitatea noii administratii romane din Ardeal sa se instaureze in liniste si, astfel, sa se consolideze si ultimul act al Marii Uniri. In forma ciuntita, in care Aliatii si asociatii nostri au inteles sa ne reduca partea teritoriala dinspre partea de vest.

In 26 noiembrie 2017, Televiziunea Romana a deschis, la Teatrul National din Bucuresti, ciclul de activitati dedicate Anului aniversar 1918. In deschiderea acestui meritoriu eveniment, un distins politician roman, de inalt rang, a afirmat ca „Marea Unire a fost un act eminamente civil”, in care armata nu s-a implicat defel si ca totul apartine „clasei politice” a acelor vremi. Fara de cuvinte, dar nu si fara de replica. Mare Unire de la 1 decembrie 1918 nu a fost nicidecum un act eminamente civil, in care doar politicienii s-au afirmat, ci a reprezentat momentul de varf al unei succesiune de acte si fapte eminamente romanesti, in care conducerea tarii, poporul si armata sa, romanii de pretutindeni s-au implicat, de-a lungul secolelor, printr-o daruire exemplara si printr-un spirit de jertfa si de patriotism desavarsite.

Armata – cum spunea seful Sectiei Operatii a Marelui Cartier General, de atunci – a fost ultima carte, pe care, in valtoarea evenimentelor prilejuite de Marea Unire, si-a jucat-o, atat de admirabil, natiunea romana”.

Intr-o lucrare contemporana, de exceptie strategica, un brav general roman, Gheorghe Vaduva, evidentia urmatoarele:

„Principiul permanentei releva faptul ca razboiul a fost, este si va fi un insotitor si un produs al societatii umane. Razboiul, sub o forma sau alta, a existat dintotdeauna si va exista totdeauna. S-a spus, de multe ori, ca razboiul este doar un flagel, un accident in societatea omeneasca, o crima impotriva acesteia. Dupa fiecare razboi, omenirea a spus ca va fi ultimul, dar, chiar inainte ca el sa se fi incheiat, au aparut germenii urmatorului. Istoria dovedeste ca nu razboiul este un accident, ci pacea este un ragaz, o pauza de respiratie, de odihna si de refacere, intre doua mari confruntari. Omenirea si-a facut iluzia ca poate controla razboiul. Recent, teoria haosului demonstreaza ca un astfel de fenomen nu poate fi controlat, ci doar studiat, analizat, inteles si prevenit sau folosit in modul cel mai rational cu putinta”.

Intr-un asemenea complicat context, ramane la latitudinea fiecaruia – dintre cei care au maturitatea corespunzatoare si, in plus, mai doresc si sa ia aminte – sa aprecieze cat de importanta este institutia armatei in existenta oricarei natiuni. Ce rol insemnat si ce functii i se pot atribui in cele mai dramatice momente ale existentei sale si, de urmare, cata atentie trebuie acordata pregatirii si incadrarii acesteia cu efective, tehnica si armamente de cea mai actuala generatie. Tergiversarea in contul sperantei ca „asa ceva nu va mai fi posibil nicicand in zilele noastre” reprezinta o grava amagire si o impar-donabila greseala.

Daca nu din realitatea contemporana, atunci din cele mai crancene momente ale istoriei poporului nostru trebuie sa deprindem invata¬minte si sa ne motivam ca atare. Fie si de dragul urmasilor, fata de al caror viitor purtam o imensa raspundere. Pentru ca „daca Romania mai exista astazi, asa cum mai exista, aceasta realitate se datoreaza, nu doar catorva politicieni care au luat decizii mai mult sau mai putin potrivite la vremuri de restriste, ci mai ales pretului de sange platit de Armata Romana, adica de poporul roman in uniforma militara, condus mai bine sau mai putin bine de generalii acelor vremuri”.

In referire la eroul principal al volumului de fata, nu putem intra direct in continut fara sa nu amintim ceea ce sustin, cu dreapta apreciere, unii dintre cei mai autorizati istorici si exegeti actuali in materie militara: „Prin aportul sau la elaborarea planurilor «bataliei Bucurestiului» (1916), Campaniei din 1917 si al celei decisive din 1918-1919, maresalul Constantin Prezan se inscrie, pe merit, in galeria personalitatilor militare din timpul Razboiului de intregire, ca «organizator al Victoriei», demersul sau conceptual si de conducere strategica fiind similar cu efortul depus de celebrul L. Carnot , artizanul izbanzilor franceze in primele razboaie purtate de Republica impotriva puterilor conservatoare europene”.

Revenind in context, reamintim cititorilor nostri ca, si de aceasta data, autorii au ales sa prezinte cele mai semnificative aspecte ale contributiei armatei romane – prin evidentierea unora dintre faptele Sefului Marelui Cartier General – la infaptuirea Marii Uniri, chiar daca intr-o modalitate romantioasa. Adica, prin extindere in planul alcatuirii literare si, atat cat se cuvine, prin folosirea unor forme de stil adecvate si o exprimare alegorica corespunzatoare. Fara a ne departa de substratul istoric, am dorit sa facem cat mai accesibila si, de ce nu, cat mai placuta lectura celor pe care ne-am propus sa le supunem atentiei generale. In stradania noastra, am vrut sa inlaturam definitiv acea pata intunecata de nerecunostinta, pe care cineva – de aici, de la noi, sau de aiurea – a aruncat-o peste amintirea unuia dintre cei mai mari strategi militari ai Europei din Primul Razboi Mondial: Maresalul Constantin Prezan. „Cel caruia Antanta, ca si Romania, ii datoreaza atat de mult”.

Independent de orice pozitie ori supozitie, adevarul – adevarul certificat de istorie, de manifestare, ca si de fapta – este ca generalul, de atunci, Constantin Prezan a fost singurul sef al Statului Major General, caruia un rege (Regele Ferdinand) i-a incredintat comanda Marelui Cartier General si, chiar daca impus de circumstante, Comanda de Capetenie a armatei romane.

Tinem sa subliniem aceasta intrucat s-a inteles sau s-a lasat sa se inteleaga gresit rolul sefului Statului Major General, respectiv al sefului Marelui Cartier General, in concurs cu acela al comandantului oricareia dintre armatele din subordine. Marele Cartier General fiind unica structura, care se infiinteaza in caz de razboi si care are in fruntea sa (in esalonul I) pe seful statului (la acea data, pe rege, secondat de catre printul mostenitor).

De aceea, sa nu surprinda pe nimeni cand, in unele dintre dictionarele personalitatilor ori in diferite alte materiale aparute in chiar anul in care se sarbatoreste Centenarul Marii Uniri, unii dintre comandantii de armate – ale caror merite (pe segmente) sunt de necontestat – sunt prezentati, in prim plan, in calitatea unica de „comandant” al Armatei Romane ori li se pun in seama spectaculoasele victorii de la Marasti, Marasesti si Oituz. In acest fel, excluzandu-l pe cel care le-a fost comandant tuturora si a carui contributie trebuie raportata, categoric, la nivelul de varf.

Ca o concluzie, iata ce le spunea generalul Radu Rosetti, contemporan al evenimentelor Marelui Razboi, detractorilor armatei romane, ca si a generalilor de baza ai acesteia – Averescu, Grigorescu si Prezan: „Pentru numele lui Dumnezeu! Am uitat asa de repede ca cel dintai este eroul de la Marasti, cel de-al doilea viteazul de la Marasesti si ca ambele victorii s-au castigat sub sefia celui de al treilea!”

General-locotenent dr. Grigore Stamate

CUPRINS

Biografia Maresalului Constantin Prezan 5

In loc de prefata 9

Ingratitudinea – josnica trasatura 17

Armata si Biserica – aceeasi credinta, acelasi ideal 39

Dincolo de aparenta liniste 57

Intalnire regala acasa la Prezan 63

Ipostaza camaradereasca 71

Franta – toujours France 83

Generalul Prezan si emigratia romaneasca 91

Doua ipostaze nationale – ambele de suflet 113

Generalul Prezan – un roman cu ascendenta in nobilimea franceza 115

Generalul Berthelot – un nobil francez cu suflet de roman 121

Dincolo de aparente – conspiratia 129

Marea Prietenie si Marea Unire 145

Preliminariile Marelui Cartier General 161

Generalul Prezan si fruntasii ardeleni 171

Intalnire de taina la resedinta regala 181

Generalul Prezan in fruntea armatei 193

Marele Cartier General – laborator al Marii Uniri 203

Reintregirea Romaniei intre Paris si Iasi 221

Intalnire acasa la familia Bratianu 243

Intalnire cu ambasadorul Frantei 249

Majestatile Lor regale, generalul Prezan si marele vis romanesc 259

Regele Ferdinand si generalul Prezan 273

Regina Maria si generalul Prezan 281

Situatia operativa din teritoriul vremelnic ocupat 297

Intrevedere aliata la resedinta regala 303

Marele Cartier General in preajma Marii Uniri 321

Sa vina armata – deziderat national 337

Generalii Prezan, Berthelot si Marea Unire 359

Regina Maria – speranta frumoasa a romanilor 367

Marea Unire si implicatiile sale militare 369

1 Decembrie 1918 intre Bucuresti si Alba Iulia 375

Marea unire a romanilor si implicatiile sale militare 381

Apararea Marii Uniri – misiune fundamentala a armatei romane 387

Eliberarea Ardealului si consolidarea militara a Marii Unirii 399

Ungaria recunoaste drepturile teritoriale ale Romaniei 411

Sacrificiul generalului Prezan la fortarea Tisei 419

Modestia lui Prezan la ocuparea Budapestei 427

In loc de incheiere 431

Bibliografie selectiva 447

DESPRE AUTORI

Generalul-locotenent (r) dr. GRIGORE STAMATE, Membru al Academiei de Stiinte, Literatura si Arte, membru al Societatii Scriitorilor Militari, membru fondator al Asociatiei Romane de Drept Umanitar etc. Doctor in drept, triplu licentiat in stiinte militare, juridice si eco¬nomice, absolvent al cursului post-academic superior de stat major si al cursului de limbi straine al Academiei Militare, precum si al unor cursuri de specialitate externe.

Publica, singur sau in coautorat, o serie de lucrari, intre care: Frontiera de stat a Romaniei, Dreptul frontierei de stat.

Regimul juridico-economic al Dunarii, Regimul insulelor si ostroavelor, Generalul de brigada Doroftei Ghermanescu, Sisteme electorale moderne, Romania electorala si sistemele parlamentare, Dinamica sistemelor electorale, Autumnale, Sipet de inima, Personalitatea si personalitatile Graiului s.a.

Colonelul (r) MIHAI DODOROGEA, Autor al volumului ”The End of Quantum Theory” si a unei serii de articole pe aceeasi tema, aparata in tara si in strainatate, publicist si editor, exponent recunoscut al gandirii procesuale in abordarea si intelegerea lumii materiale. Prin ideile sale se situeaza in avangarda cunoasterii stiintifice prin promovarea unei teorii inedite – electrodinamica complexa a structurii lumii materiale – printr-o revenire a gandirii teoretice la valorile fundamentale ale determinismului, ale spatio-temporalitatii, in opozitie cu tot ceea ce apartine conceptiei cuantice: nihilista, indeterminista si agnostica, in ultimii douazeci de ani a contribuit la editarea unui impresionant numar de carti, ziare si reviste incepand de la sport, poezie, film, arta, economie, medicina, stiinta, religie, psihologie, filosofie, istorie, pana la beletristica.