Noi, cei de la Stiinta

DESPRE CARTE

„Inainte de a deveni „Noi cei de la Stiinta” am fost niste studenti ca oricare altii, prezenti la cursuri, dar nu chiar intotdeauna, cu examene trecute cu brio sau mai pe toamna, bucurosi sau intristati de cate o nota. Inainte de a deveni „Noi cei de la Stiinta” am descoperit muntele, i-am umblat cararile,culmile si vaile cu piciorul; apoi am descoperit vaile abrupte unde umbli cu piciorul dar si cu mana. Inainte de a deveni „Noi cei de la Stiinta”, ne-am intalnit intr-o buna zi cu cineva care ne-a invitat la Casa Studentilor, la „cucurigu” – incaperea cea mai de sus a casei, in care Nea Sandu Filip conducea cu blandete, dar cu mana de fier, un club alpin. Inainte de a deveni „Noi cei de la Stiinta” noi, nou-venitii ascultam cu uimire, respect si invidie, luni seara, rapoartele de escalada ale celor care fusesera pe munte si „facusera trasee” in ziua precedenta. Cu timpul am devenit Noi cei de la Stiinta”, membri ai clubului universitar Stiinta. Primeam pentru un traseu planificat cate un hanoracsi pantaloni din foaie de cort, bocanci cu masele sau unica pereche cu „tricuni”, una din cele doua corzi – Fussner, impletita sau Mamut, tesuta – uneori chiar si foi de drum de 150 km, pe CFR, pe care le inapoiam luni seara, odata cu raportul de escalada. Dupa terminarea facultatii am intrat in „campia muncii” fara sa parasim muntele si clubul si ne-am dedicat meseriei.

Ceea ce urmeaza sa facem dupa ce am invatat, invatam sa facem numai facand, vorba unui filozof englez. Asta am facut „Noi cei de la Stiinta”, precum povesteste vechiul meu prieten, Petrica Suciu, in carte lui.

Aceasta carte este despre iubitorii muntelui, pentru cei care ii cunosc cararile,ii cunosc florile si pasarile, fulgeratul veveritei si saltul caprei negre, cei care au rabdare sa vada deschizandu-se sepalele Ciurului Zanelor- un scaiete extraplat in care a adormit la caldurica o albinuta obosita, sau Roua Cerului devorand musculita imprudenta, cei care cunosc parfumul unic al Sangelui Voinicului si petalale caatifelate ale Florii Reginei, cei obisnuiti cu clinchetul carabinierelor si cu tiuitul din ce in ce mai ascutit al pitonului batut in fisura, cei care mangaie piatra in cautarea prizelor si se proptesc in fisuri si hornuri pentru fiecare metru castigat, ori penduland in scarite strabat tavane,pentru cei care fac din iarna anotimpul coborarilor vijelioase si al cristianelor gratioase, cei care lasa cu pioletul urme albastriu in zapada proaspata, cei care isi scot schiurile acolo unde se termina albul zapezii si incepe movul branduselor sau galbenul paralutelor, cei care gusta in fata cortului primele raze de soare, dar si pentru cei care bat crestele pe ceata cu busola in mana, pentru toti cei pentru care o cabana este un popas binemeritat si pentru cei care alearga sa prinda trnul de intoarcere si trec cu greu ziua de luni la serviciu, dar si pentru cei la care anii au transformat varsta in etate si tot la munte le este gandul, pentru toti acei care iubesc muntele PENTRU CA EL EXISTA.”

Victor Panaitescu

CUVANTUL AUTORULUI

Vocatia muntelui am mostenit-o de la parintii mei. La inceputul Primului Razboi Mondial, tata a fost incorporat in armata austro-ungara si trimis pe frontul din munti, in prima linie. Frontul l-a purtat prin Alpii Austrieci si Alpii Italieni. A coborat din Monte Grappa pentru a participa la cea mai sangeroasa lupta din Primul Razboi Mondial, batalia de la Milano. A fost singurul supravietuitor al companiei din care a facut parte la inceputul razboiului. A fost demobilizat si lasat sa mearga acasa. Intoarcerea la Izvorul Muresului a reprezentat un teribil exercitiu de supravietuire: a durat aproape doua luni, prin munti, mai tot timpul pe jos.

Mama s-a nascut si a trait tot timpul la munte. Mi-a povestit ca intr-o zi de duminica, atunci cand am dat primul semn ca as vrea sa-mi incep viata pamanteana, se afla pe munte, la o distanta de cateva ore de mers pe jos pana acasa. A coborat cat a putut de repede, rugandu-se lui Dumnezeu ca sa nu ma „scape” pe drum. Eu ma grabeam sa schimb caldura pantecelui matern cu viata la munte, cu greutatile inerente acelor vremuri…

Am inceput sa merg la munte de mic. Prima iesire pe care nu pot sa o uit a fost spre sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial cand ne-am refugiat la munte din calea primului val de trupe rusesti care se indreptau spre Berlin. Apoi, dupa razboi, mergeam la „dat de sare” la animalele care „varau” pe muntele Hasmasul Mare. Mai tarziu, ca elev, am fost dusi la munca patriotica pe santierul Hidrocentralei „V. I. Lenin” de la Bicaz. De pe platforma camionului care ne transporta am vazut pentru prima oara Piatra Altarului si Cheile Bicazului. Imaginile acestora mi-au ramas drept simbol al inaccesibilitatii. Mi-am dorit din primul moment sa ajung la Altarul de pe Piatra, dar viata mi-a oferit aceasta sansa abia dupa saizeci si doi de ani. Bucuria acestei impliniri a fost mare, mai ales ca am urcat-o de trei ori, in trei ani, succesiv. Ca orice chemare, vocatia muntelui nu te asteapta toata viata. Ea vine, iar daca nu este fructificata la timp, se pierde pentru totdeauna. Schimbarea statutului meu social de elev intern la un liceu de provincie in student la cea mai importanta universitate din Bucuresti, a mediului natural de munte cu cel de ses, parea ca va face imposibila fructificarea vocatiei cu care m-am nascut. Evolutia vietii mele de tanar student a luat insa un curs la care nici nu visam: chiar in primul an de studii am descoperit Scoala de Alpinism, organizata de Centrul Universitar Bucuresti. Aici am intalnit o alta lume, complet diferita de cea in care traiam zi-de-zi. Aici i-am intalnit pe cei care mi-au devenit prieteni credinciosi, pentru toata viata. Cu aceasta ocazie am trait pentru prima oara siguranta pe care o ai dupa ce te-ai legat in coarda. Aici mi s-a pus pentru prima oara in mana un piolet, coltari in picioare si am invatat sa-i folosesc. Cu acesti oameni am mers ani de zile la munte, am „facut” zeci de trasee, am trait in tacere bucuria sublima de la iesirea din traseu, dar si drama ridicarii la Cer, prea timpurie, a opt dintre apropiatii mei.

Scoala de Alpinism a facut ca Muntele sa devina o componenta complementara studiilor universitare. A urmat cea mai frumoasa perioada din viata mea de „alpinist”. Am subliniat cuvantul alpinist pentru ca nu am fost niciodata ceea ce se intelege astazi prin acest cuvant. Am raspuns doar chemarii muntelui de a-i vedea cele mai ascunse taine, cele mai frumoase locuri, mergand de cele mai multe ori pe cai accesibile numai celor initiati. Mai tarziu, locul studiilor universitare va fi luat de catre profesia pentru care m-am pregatit. La fel ca si pentru marea majoritate a tovarasilor mei de la clubul de alpinism, dupa acest moment a urmat retragerea treptata din „viata publica” a comunitatii alpine. Aparitia propriei familii aduce o noua schimbare a prioritatilor din viata mea. Totusi, norocul mi-a suras din nou, am devenit cu totii „oameni de munte”. Am inceput sa mergem impreuna si am continuat sa ma catar, continui sa ma catar si acum, la peste saptezeci si sase de ani, cu baietii mei. La o atentionare recenta: „Da mai spune-le, draga, sa se potoleasca, o sa-si rupa gatul”, mama baietilor mei a raspuns cu mult calm: „Orice le-as spune tot nu ma asculta. Fac ce vor!” Raspunsul este generat de increderea pe care o are in noi, la fel de mare pe cat de greu este rucsacul cu bunatatile pe care ni le pregateste si ne obliga sa le luam cu noi de fiecare data.

Din tot ce am trait in cei aproape saptezeci de ani, in care Muntele a fost prezent zi de zi in viata mea, am ales doar cateva secvente, importante pentru mine si, sper, de interes pentru cititor: Scoala de Alpinism, Fisura Albastra, Balea-Lac-1963, un „catalog” al unei parti a celor care am fost „Noi, cei de la Stiinta” si, la final, o experienta personala relativ recenta: Caucaz 2012.

Scoala de Alpinism, condusa cu autoritate de mentorul nostru Alexandru Filip, a format cateva sute de studenti in spiritul civilizatiei muntelui. Dintre acestia, doar o mica parte a practicat alpinismul, dar, cu siguranta, cu totii au devenit „oameni de munte”.

Generatia anilor 50 a fost martora la efortul care s-a finalizat prin nasterea celui mai frumos traseu din muntii nostri, Fisura Albastra. Pentru aceasta generatie, cat si pentru cea a deceniului urmator, parcurgerea acestui traseu reprezenta o conditie obligatorie in incercarea de a face un „doctorat” in alpinism.

Accidentul din Muntii Fagarasului, petrecut in februarie 1963, ne-a marcat pe toti ireversibil. Aceasta tragedie a reprezentat „inceputul sfarsitului” clubului nostru de alpinism.

Grupul nostru a fost cel mai numeros, prezent saptamanal la Refugiul Costila si in traseele din jur. Trecerea timpului a facut ca numele celor care il formau sa fie uitat sau, in cel mai bun caz, ca alpinisti, sa fie inclus in categoria „si altii”. Cu totii, dupa ce au incetat sa fie „alpinisti”, au devenit profesionisti de cea mai mare valoare in domeniile pentru care scoala romaneasca superioara i-a pregatit. Catalogul celor de la Stiinta cuprinde si o parte din cei care, spiritual, erau atasati de grupul nostru, dar, in fapt, apartineau altor cluburi.

Respectand spiritul Scolii de Alpinism, la sfarsitul cartii am inclus relatarea unei experiente personale din ultimii ani, o mica „expeditie” in muntii Caucazului. Acesti munti ofera unui alpinist aproape tot ce isi poate dori, fara a fi obligat sa mearga la mii de kilometri departare cu cheltuieli pe care marea majoritate a iubitorilor de munte si alpinism nu si le pot permite.

Solidaritatea dintre noi, cei de la Stiinta, s-a manifestat, pe toata durata elaborarii acestei carti, ca pe vremuri. Robert Domnesteanu si Victor Panaitescu, cei sub ascultarea carora am fost in perioada de formare, m-au sustinut cu generozitate cu amintirile, fotografiile si jurnalele lor. Rezultatul o sa-l vedeti in carte. Le multumesc.

Lui Mircea Sandulescu ii multumesc pentru transmiterea primului impuls si sustinere constanta, pe toata durata de elaborare a cartii.

Domnului Mihai Ogrinji, editorul cartii, ii multumesc pentru rabdarea pe care a avut-o cu mine, pentru ca si-a pastrat increderea intr-un autor nu tocmai comod, care tot timpul avea altceva de facut, mai important decat scrierea cartii la care se angajase.

Cu fiul meu, parintele Dan Suciu, am urcat pentru ultima oara un traseu la coarda dubla. Eu aveam cincizeci de ani, el saisprezece. La saizeci de ani am urcat impreuna pe Mont Blanc. La saptezeci si unu de ani am urcat, tot impreuna, pe Elbrus. De curand, mi-a spus bucuros: Am gasit varful pe care-l vom urca cand vei implini optzeci de ani, un varf cu altitudinea de 467 metri, Tutuiatul din muntii Macinului. Intre acesti ani aniversari am facut, tot impreuna, numeroase ture, poate cele mai frumoase din viata mea de „om de munte”. Ma gandesc cata dreptate a avut cand a scris, cu mult timp in urma, un inspirat articol cu titlul: „Cine nu are copii sa-si cumpere”. Eu nu a trebuit sa-i cumpar, mi i-a dat Dumnezeu.

Dedic aceasta carte prietenilor mei de la Stiinta, celor ridicati la Cer si deopotriva celor care inca mai traiesc si astazi, cu discretie, sublima bucurie a Muntelui.

Izvorul Muresului, decembrie, 2017
Petru SUCIU

CUPRINS

In loc de prefata 4

Cuvantul autorului 6

Scoala de alpinism 10

Fisura Albastra, un vis al generatiei noastre 23

Balea-Lac, februarie 1963 62

Familia noastra, a celor de la Stiinta 104

Catalogul celor de la Stiinta 107

Caucaz, august 2012 234