O croaziera pe Dunare in siajul istoriei

DESPRE CARTE

Am ramas cu un gust indaratnic de amar citind, pe la inceputul anilor ’90 ai secolului nu demult mantuit, o carte despre Dunare. Destul de infuriat – dar si satul de suficienta si proasta credinta a atator „stangisti” din capatul celalalt al Europei – am surghiunit exemplarul pe unul dintre raftu­rile cu tiparituri rusinoase si mi-am vazut de Dunarea mea. Mi-am amintit de cartea si autorul ei poltron parcurgand, anul trecut, extraordinarul „Jurnal de sfarsit de ciclu” al marelui nostru carturar Vintila Horia. Nu-i frumos, poate, sa spun, insa m-am simtit parca razbunat… Cel caruia ii apartine si „Jurnalul unui taran de la Dunare” scria: „Ter­minat de citit Danubio, de Claudio Magris. Capitolul final, dedicat Romaniei, intitulat „Matos”, numele pe care scitii il dadeau Dunarii inferioare, este de o penibila mediocritate. Cartea intreaga, de altfel, plina de citate, de nume proprii si de cunostinte literare, istorice, artistice si politice, tot atat de minutioase pe cat de fara rost, m-a deceptionat. Totul e brodat pe detalii turistico-culturale care au haz uneori, al­teori ating latitudini desuete pe un plan de superficialitate exasperanta. Pana si acest atoatecunoscator reuseste sa-i persecute pe romani. Asta face parte dintr-un destin. (…) Pe Eminescu, Magris abia il pomeneste, iar de Brancusi nici vorba, nici urma. in schimb, doua pagini intregi despre po­etul Bercovici. Cine o fi?

Desi „izolata”, cartea cu pricina mi-a tot lucrat gan­durile precum un cui ruginit intr-o scandura de brad. Mai ales atunci cand, intr-un fel sau altul, parcurgeam, de pilda, minunate pagini dedicate de Ioan Petrovici, Italiei ori il insoteam, citindu-l, pe Alexandru Marcu in eruditul sau Itinerar Adriatic…

Dunarea este temelia de apa a Romaniei. Oricine priveste harta tarii poate percepe cu usurinta aceasta metafora. Pe o distanta de 1.075 km – ceea ce inseamna 38% din intregul sau curs – batranul fluviu scalda cu gen­erozitate sudul pamanturilor noastre, prefatand unirea sa cu Marea Neagra printr-o Delta fabuloasa. Altadata, fluviul, considerat „a opta mare a Europei”, starnea si acoperea alte conotatii. Pe buna dreptate savantul Simion Mehedinti afirma in monumentala sa lucrare „Geograhica”: „Dunarea a fost, cum zic carturarii, axa vietii neamului nostru” si ca „vecinii ei cei mai vechi noi am fost. Pentru stramosii nostri, Daci, Dunarea era „raul sfant”, cum era Gangele pentru In­dieni”.

Dunarea traverseaza intreaga istorie a Romaniei. Dacii, stramosii nostri, obisnuiau sa bea apa din acest fluviu, inainte de marile lor batalii. Atotputernica zeitate acvatica era invocata, pe de o parte, pentru a le veni in sprijin spre a invinge dusmanii, iar pe de alta parte, pentru a-i tamadui de toate relele. Nu totdeauna le-a suras insa izbanda. Dupa doua cumplite razboaie, la 12 mai 113 d.Hr., cand locuitorii Romei intampinau cu ovatii inaugurarea Forumului, unde se ridica Columna lui Traian, Dunarea era si ea povestita, chi­ar daca destul de modest, in aceasta senzationala cronica sculptata in piatra. Apare chiar in primele scene ale dramati­cei epopei: apele fluviului sunt linistite, corabiile incarcate sunt ancorate intr-un port, iar Danubius – zeul protector, care s-a aratat de data asta favorabil romanilor – tasneste din valuri, cu chipul unui vanjos barbat cu torsul gol. Povesteste atat de plastic marele nostru poet: „Dar pe-arcade negre- nalte, ce molatec se-nmormanta/ in a Dunarii lungi valuri ce vuiesc si se framanta,/ Trece-un pod, un gand de piatra din arc in arc;/ Valurile-nfuriate ridic fruntile rastite/ Si izbind cu repejune arcurile neclintite/ Gem, picioarele le scalda la stancosul lor monarh.// Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea marire./ Soarele orbeste-n ceruri de a armelor lucire,/ Scuturi ard, carale treier si vuiesc asurzitor;/ Iar Saturn cu fruntea ninsa stand pe steaua-i alburie/ Si-aruncand ochii lui turburi peste-a vremii-mparatie/ Aiurind intreaba lumea: – Si aceia-s muritori?”…

In alte secvente se sugereaza traversarea Dunarii, sculptorul-narator insistand pe legiunile victorioase. Exista si o Dunare a corabiilor plutitoare, ce alcatuiesc, probabil – spun exegetii – cele mai spectaculoase scene realizate de Apollodor din Damasc, presupusul programator iconologic al cronicii de piatra.

In publicistica sa politica, Mihai Eminescu a staruit adesea asupra unui adevar potrivit caruia Dunarea, impreuna cu Carpatii si cu Marea Neagra, alcatuiesc sfanta treime a romanilor: „Noi trebuie sa fim un stat de cultura la gurile Dunarii: aceasta este singura misiune a statului roman…” Desigur, Dunarea este o realitate colosala a intregului continent. Forta sa este imensa, si nu numai pe plan economic. „Regele fluviilor europene”, asa cum Napoleon a numit Dunarea candva, are multe de aratat si in ceea ce priveste minunata industrie a calatoriilor si vacantelor. Ca orice splendoare a naturii, Dunarea nu este niciodata monotona. Datorita cascadelor de frumuseti pe care le lasa in urma sa, fluviul, patrunzand pe teritoriul Romaniei, ofera doua spectacole magnifice: palpitanta traversare prin defileul muntilor Carpati – de la Bazias la Portile de Fier – si majestoasa desfasurare de ape prin labirintul captivant al Deltei, inainte de contopirea cu apele Marii Negre. De-a lungul acestui traseu, un mozaic pitoresc de peisaje insoteste Dunarea: poteci de munte fermecatoare, pesteri si vai, dealuri acoperite cu vii si livezi, o campie intinsa si manoasa, gratie careia tara avea odinioara faima de „granar al Europei”, porturi, statiuni balneare, sate, cetati si vestigii ce povestesc despre vremi incrancenate. Dar, din pacate, si de o cumplita delasare – chiar indiferenta iresponsabila – a autoritatilor ce carmuiesc Romania de astazi. Cu toate acestea, oamenii locurilor din vecinatatea Dunarii alcatuiesc o lume ce-a pastrat indeletniciri admirabile, uneori de neintalnit prin alte parti ale pamantului, dar si vechi datini, cu obiceiuri si sarbatori in care Dunarea apare ca o fiinta mitica, cu puteri supranaturale, gata, intr-un fel sau altul, sa sara in ajutorul celor care o iubesc.

Ar putea exista cineva care sa nu iubeasca acest rege al croazierelor ce te leagana, oarecum, dintr-un capat spre celalalt al Europei? Si totusi, repetam cu tristete, pe „Dunarea noastra” calatoriile sunt departe de a fi la un nivel cat de cat convingator. A calatori inseamna, intre altele, a cunoaste. Or, in zilele noastre, divinitatea acvatica este invocata si pusa in valoare sporadic, fara vlaga, fara perspectiva. Asta, poate, si datorita faptului ca vreme de jumatate de veac, in perioada comunista, Dunarea a reprezentat un fel de „zid al Romaniei” – o cumplita replica a „zidului Berlinului” – care a facut atatea victime din randul celor care incercau sa ajunga spre Vest, traversandu-i apele spre malul sarbesc. Un mal departe de a fi fost ospitalier cu romanii… Nici nu puteai sa te astepti la altceva, mult fluturata prietenie din partea sarbilor fiind, in realitate, o bazaconie si nimic mai mult. De altfel, fratii nostri de pe Valea Timocului, cunoscuti cu numele de vlahi, traiesc cumplite drame datorate autoritatilor sarbe „prietene” care nu le recunosc statutul de „minoritate nationala”, tocmai pentru a nu-i lasa sa-si ridice biserici proprii, in care sa se tina slujbe in graiul lor, sa aiba scoli cu predare in romana, limba lor materna, sa se organizeze politic etc. Dar asta este o alta poveste.

Inainte de a se varsa in Marea Neagra, marele fluviu se desface in trei brate – Chilia, Sulina si Sf. Gheorghe -, brate despletite la randul lor in nenumarate canale si garle, lacuri si grinduri, paduri si intinderi de stuf. Aceasta este tesatura excentrica a unei Delte care s-a format in mai putin de zece mii de ani si care este astazi, mai cu seama pentru calatorul stresat al acestui mileniu, o adevarata oaza, un imperiu al naturii in care pot fi intalnite la tot pasul imagini ale inceputului vietii pe pamant.

Delta Dunarii ocupa pe teritoriul Romaniei o suprafata de 580.000 de hectare. Ea detine si cateva recorduri interesante: este o zona-mozaic de biotopuri si ecosisteme. Amintind peisajul tropical, padurile Letea si Caraorman se infatiseaza in veritabile privelisti de jungla, cuprinzand o mare varietate de specii de plante, de la stejari seculari la liane, ultimele de-a dreptul surprinzatoare la 45 de grade latitudine nordica.

Se afla aici, in Delta, cea mai intinsa zona umeda de pe glob, acoperita din abundenta cu stuf (280.000 hectare). Tinut al unei mari diversitati ihtiologice – peste 90 de specii de pesti -, printre care faimosii sturioni, care ne dau nu mai putin celebrele icre negre. Este un paradis al pasarilor, specialistii desemnand Delta Dunarii drept posesoarea celei mai bogate ornitofaune din lume: peste 300 de specii, dintre care circa 175 de specii sunt clocitoare aici. In anumite perioade ale anului, intre bratele Dunarii poate fi gasita cea mai mare parte a populatiei mondiale de inaripate ale catorva specii, intre care gasca cu gat rosu (Branta amficollis) si cormoranul pitic (Phalacracorax pigmaeus) – monumente ale naturii -, care sunt amenintate azi, pe plan mondial, cu disparitia. Acelasi statut il au si pelicanul cret, egreta mare si mica, piciorongul, lopatarul ori califarul rosu. Alte specii de animale si de plante rare sau pe cale de a ramane doar ca amintire continua sa-si aiba refugiul aici.

Delta Dunarii este una dintre putinele zone cu o tripla calitate: rezervatie a naturii, zona Ramsar si Patrimoniu mondial natural (peste 50% din suprafata Rezervatiei Biosferei este zona aproape intacta, neinfluentata de om, mediu intr-o stare a nativitatii lui). Ca, in realitate, lucrurile s-ar putea sa aiba alte coordonate, n-ar putea surprinde pe nimeni, tinand seama de nenorocirile care se petrec la noi in ultima vreme.

Cunoscuta si strabatuta inca din antichitatea greco-romana, Delta Dunarii n-a incetat de-a lungul veacurilor sa fascineze atat prin splendoarea peisajelor ei, prin misterele vietii salbatice, cat si prin bogatiile pe care le-a putut oferi. Cat despre asezarile Deltei Dunarii – fie ca este vorba de orasul-port Sulina sau de satele pescaresti cuibarite pe cate o limba de pamant – obiceiurile lor, viata cotidiana va incanta in orice anotimp calatorul, pentru care notiunea de „plasticitate” are cu totul alte chipuri.

Desigur, Dunarea si incantatoarea ei Delta n-au fost cautate, de-a lungul mileniilor, pentru nuferi infloriti si imagini insolite, pentru egrete, cormorani si vulturi codalbi, pentru apusuri de soare ori alte minunatii placute ochilor si nu numai. Ca s-au numit Darius al lui Hystaspes, Alexandru Macedon, Mahomed al II-lea ori Petru cel Mare – ca sa amintim doar cateva celebritati ale istoriei universale – prezenta lor la malurile „celui mai istoric dintre fluviile Europei”, cum atat de expresiv definea Dunarea acelasi Simion Mehedinti, reprezenta pornirile tiranice de jaf, de hegemonie, de cucerire, de stapanire a unor teritorii asupra carora n-aveau nici un drept. Este de-a dreptul uluitoare inversunarea cu care, prin valea mileniilor si a veacurilor, a fost asaltata Dunarea. intre cei mai persistenti ticalosi care si-au facut un program din a cuceri si tine sub control Dunarea si, poate mai cu seama, Gurile ei au fost si au ramas rusii, adeptii razboiului vesnic, neincetat, indiferent de steagul – tarist ori sovietic – sub care au incercat sa se extinda in permanenta. Astazi sunt la fel ca si ieri, ca intotdeauna. Cu toate ca, in acelasi timp, mai putin hamesiti nu s-au aratat nici Imperiul Habsburgic si nici Imperiul Otoman care s-au rafuit, in fel si chip, de-a lungul celei de „a opta mari a Europei”, cum a mai fost numit batranul fluviu.

M-am impartasit cu apa din Dunare destul de tarziu, altele fiind raurile – mult mai modeste – pe malurile carora am crescut si pescuit. Mai intai, asadar, au fost cartile semnate de nume ilustre ale culturii romanesti. intre ei, Simion Mehedinti si Gheorghe Bratianu, Al. Vlahuta si N. Iorga, Gr. Antipa si I. Simionescu, Emanoil Bucuta sau Radu Tudoran. Acum, am in fata mea cea mai proaspata scriere despre fluviul nostru sfant, semnata de apreciatul prieten al zeitei Clio, Niculae Petrescu: „O croaziera pe Dunare in siajul istoriei”. O bogatie de carte, plina de nesfarsite valuri de informatii, fapte, intamplari si interpretari, puse in pagina cu har si mestesug. O abordare debordanta, o generoasa risipa de rigurozitate, talc, umor, ironie – in functie de imprejurari -, o chemare din strafunduri de a cunoaste, descoperi si iubi minunatia de fluviu care ne-a fost sortit de a fi, alaturi de Marea Neagra, Nistru si Tisa, hotarul natural al Romaniei. De altfel, apeland la frumoasa metafora a croazierei, autorul ne ghideaza cu maiestrie nu doar pe apele Dunarii, ci si pe malurile Nistrului, pe tarmul maritim al sudului Basarabiei, pana la Odesa. Este o carte vibranta, plamadita de un mare iubitor al Dunarii, al tuturor apelor romane; o carte dureroasa, ca un fel de testament, ca o judecata de apoi… Aceasta este Dunarea, acesta este Nistrul lui Niculae Petrescu: „De la Tighina am mers pana pe un meandru al Nistrului, la Tiraspol, si am facut o oprire mai lunga. Aici mi-am indeplinit dorinta de a intra in apele Nistrului si cum baie nu puteam sa fac, iar fluviul sa-l traversez inot nicicum, fiind zona portuara, am cautat o mica scobitura spre a intra in apa din ea. M-am multumit si cu atat, simtindu-ma ca la un botez simbolic asupra unui adult intrat intr-o cristelnita neobisnuita sa marturiseasca „un Botez intru iertarea pacatelor”, un simbol datator de speranta in crezul pentru Unirea atat de dorita”.

O admirabila carte a Marii Uniri a tuturor apelor si pamanturilor romanesti, o carte ale carei pagini „curg” ca valurile, fara intreruperi, fara poticneli, ca insesi zilele si anotimpurile vietii…

P.S. Intre timp, istoricul Niculae Petrescu a ajuns, probabil, la malurile Styxului. Ritualul despartirii de cei apropiati si de prieteni s-a petrecut in ziua de 13 ianuarie a.c., inmormantarea avand loc in comuna natala Purani (Teleorman). Lecturarea ultimei sale carti cred ca este cel mai frumos omagiu pe care il merita cu prisosinta…

Mihai Ogrinji