Privirea lui Gopo. O calatorie catoptrica in laboratorul artistului

INTRODUCERE

Albumul „Privirea lui Gopo” este a 60-a carte a scriitorului si cineastului Grid Modorcea, avand drept scop valorificarea operei necunoscute a lui Ion Popescu-Gopo (1923-1989), respectiv a desenelor si aquarelelor sale, existente la Arhiva Nationala de Filme, sub numele „Fondul Gopo”, achizitionat de la sotia artistului. Este pentru prima oara cand un cercetator roman scoate la iveala aceasta comoara arhivistica, punand-o la dispozitia publicului larg, pentru a i se revela o noua fata a celui mai popular si iubit cineast roman, aflat in toate enciclopediile lumii.

Grid Modorcea a reusit sa studieze cele cateva mii de desene din acest fond special, unde se afla si manuscrise inedite, si sa imparta vastul material in doua volume de sine statatoare. Pe primul, cel de fata, l-a numit Privirea lui Gopo, dupa un concept pur cinematografic, lansat de Theo Angelopoulos in filmul sau Privirea lui Ulise, care este un omagiu adus originalitatii creatoare, arhivelor de filme si artei filmului in general.

Ca atare, autorul dovedeste ca privirea lui Gopo este unica, inconfundabila, laboratorul sau de creatie, cu desenele descoperite, reveland un alt chip, total necunoscut, al cineastului Ion Popescu-Gopo. Evident, cartea prezinta intreg universul lui Gopo, creatia sa completa, cu toate legaturile culturale care rezulta de aici, dar si o fisa bio-filmografica necesara, pentru a face dovada originalitatii absolute a marelui artist roman. Daca si-ar fi valorificat singur desenele, pe care incepuse sa si le ordoneze in vederea publicarii, Gopo ar fi uimit de mult cinemondul, in stilul propriu, caracteristic personajului sau unicat, Omuletul, dominant si in aceste desene inedite. Grid Modorcea incearca sa umple acest gol, sa termine ceea ce a inceput Maestrul vrajitor, sa realizeze o valorificare cat mai fidela a intentiilor lui Gopo.

In centrul albumului se afla cele sase Mape cu desene, care sunt comentate si ilustrate cu cele mai semnificative lucrari, caci prezentarea integrala, exhaustiva, este imposibil de realizat intr-un singur volum.

Gopo a fost si ramane un spirit renascentist. Mesajul creatiei sale, de o surprinzatoare actualitate, este pacifist, globalist, extrem de omenesc, lecuitor sufleteste prin umorul colosal aflat la baza lui. Nu ne indoim ca acest album va contribui la intregirea extraordinarului succes mondial pe care opera lui Gopo l-a avut, incununata fiind cu numeroase premii internationale, asa cum se va vedea dintr-un capitol special al cartii. Pe coperta a patra va prezentam desenul pe care Gopo i l-a dedicat lui Walt Disney, alaturi de care il situam in ierarhia valorilor lumii.

IN LOC DE CONCLUZII

Lada lui Gopo, asemenea Lazii lui Eminescu, scoate la iveala, mai ales prin Mapele cu desene, la care vom revela intr-un alt volum Dictionarul de imagini, o Privirea creatoare complexa, mult mai vasta, mai articulata si profunda decat opera propriu-zisa, decat filmele artistice cu actori, de pilda, care ar fi devenit cu totul altceva daca aceasta Privire ar fi gasit climatul propice unde sa prinda viata in tot evantaiul ei artistic. Nu stim ce ar fi devenit ea in libertate, daca Gopo ar fi valorificat-o intr-o alta cheie, fiindca, orice s-ar spune, Privirea sa este una legata de epoca in care a trait. El s-a implinit, atat cat a putut, numai in epoca socialista. In capitolul „Privire pe dinauntru” din cartea sa „Filme, filme, filme, filme”, Gopo chiar marturiseste: „As putea adauga ca nu am fost un elev stralucit si ca in mod deosebit nu-mi placea istoria. Mi-a placut foarte mult istoria abia mai tarziu cand am citit-o cu ochii filosofilor marxisti”. Si epoca, asa cum se vede in sectiunea Premii, diplome, alte documente, l-a rasplatit din plin pe cineast, i-a recunoscut din start meritele, i-a acordat toate onorurile timpului, atat simbolice, cat si materiale. E greu de cunoscut care erau sentimentele intime, fata de societatea in care traia, ale unui cineast atat de special, atat de umblat, care inca de tanar participa la festivaluri internationale, care nu era deci izolat de lume. Oricum, Gopo nu si-a tradat niciodata conditia, nu a fost niciodata altceva decat roman si toti laurii i-a daruit tarii sale. El este cert un produs al epocii in care a trait. Si, volens-nolens, are limitele si aspiratiile ei. Insa este la fel de cert ca Gopo si-a depasit epoca, Privirea sa fiind superioara timpului in care a trait, fiind peste epoci, precum Privirea lui Da Vinci, precum Privirile marilor artisti naivi, ca Bosch sau Bruegel.

Adevaratul artist isi depaseste timpul, gaseste solutii peste timp, solutii eterne, valabile in orice spatiu si vreme. Si e suficient sa ne gandim ca in filmele sale Gopo foloseste o imagine laitmotiv, o aceeasi „tehnica de evadare”, cum ar zice Mircea Eliade, care este evadarea in cosmos, imaginea Omuletului in univers, printre stele, unde se simte liber, neingradit, dar avand o singura obsesie: sa planteze Floarea pe fiecare planeta. De fapt, el se simte in cosmos ca pe malul Dambovitei, neuitand nici o clipa de natura umana, care este polifemica de la nastere, avand acea muscatura rea, care caracterizeaza caricatura gopoida.

Sa ne reamintim cum concepe Gopo nasterea universului si a omului. Daca planetele sunt create printr-un stranut cosmic, cum isi inchipuie Gopo in Scurta istorie acel bing-bang al Genezei, in schimb, in Homo sapiens, o bucatica de lut, o excrescenta produsa de valurile apei primordiale, ca o mogaldeata informa, capata proportii inghitind mogaldetele de langa ea, pana capata conturul Omuletului.

Chiar si in Sapte arte pamantul e populat de dinozauri care inghit totul in cale, muscand din scoarta pamantului ca dintr-un mar.

Natura este dominata de reptile care, asa cum ne spun cercetatorii, sunt cele mai monstruoase fapturi ale naturii, singurele care ucid cu sange rece! Iata si ratiunea pentru care mi-am ilustrat volumul Polifem, in care descriu polifemizarea omenirii, cu un desen de Gopo, in care un mastodont e gata sa inghita floarea, simbol al gingasiei si al artei. Si in Sapte arte vedem incercarea Omuletului de a-i domestici pe mastodonti, de a crea teatrul, cu masca lui duala, de a-i face sa rada si sa planga in acelasi timp, dar totul e in zadar, mastodontii raman tot mastodonti, cel mai tare isi inghite „colegii” din preajma.

Iar aceasta natura de reptila o are si Homo Sapines, care urca scara istorica ucigand fara mila, asa cum face inca de la pornire, cand isi procura primul vestmant, blana tigrului pe care il jupoaie. Iar exercitiul de polifemizare il facuse mai inainte, in antologica secventa in care un porc inghite tot din cale, lasand in urma doar o planta nemancata, dar Omuletul ii atrage atentia, porcul se intoarce si o inghite si pe ea, apoi Omuletul ia porcul astfel ingrasat de-a gata si-l inghite pe de-a-ntregul, fara sa mai faca efortul sa inghita ceea ce inghitise el, adica maruntisurile. E o operatie sintetica, mai ingenioasa decat in mitul lui Iona, fiindca se sare peste etape, adica balena mare inghite deodata toate balenele mai mici. Ca o Matriosca in care se afla toate matrioscile.

De aici si pana la evolutia suprema a Omuletului, concretizata prin dorinta obsesiva de a planta Floarea pe fundul marii si pe steaua cea mai indepartata, e o lunga istorie de de-polifemizare, pe care artistul nu ne-o povesteste, dar ne lasa sa ne-o imaginam, fiindca el se afla in elementul sau numai in forma de scurta istorie. Atat i-a permis epoca.

Gopo nu a trait intr-un climat propice, cum ar fi Florenta, sa spunem, si deci nu si-a putut dezvolta talentele leonardine. Spunem asta intrucat Privirea lui are aceeasi complexitate ca si Privirea lui Leonardo, a fost hranita de aceeasi foame dupa perfectiune, de aceeasi curiozitate inventiva, de acelasi Weltanschauung potrivit caruia „arta este stiinta sau filozofie”, cum a spus Leonardo. Indiscutabil, in alt climat creator, Gopo ar fi fost un nou Leonardo, un nou Goya sau
Bosch.

Am curajul sa-l pun alaturi de acesti mari artisti pentru ca i-am trait dimensiunile incipiente, i-am perceput Privirea ampla, scormonitoare, care cauta tainele ascunse ale lucrurilor, fiind la fel de priceput in toate tehnicile artistice si stiintifice, facand din detaliu un mod de viata. Si aceasta parere mi s-a confirmat de curand, cand am avut sansa sa vizitez muzeul Prado, unde este expus faimosul triptic Gradina placerilor al lui El Bosco, asa cum il supranumesc spaniolii pe Bosch, care a fost favoritul regelui Filip al II-lea.

Purgatoriul este un veritabil film de desen animat si privind cu atentie omuletii care se ingramadesc sa se intreaca in jocuri sadice, in tot felul de torturi placute, nu se poate sa nu descoperi Omuletul lui Gopo. Personajul gopid de aici se trage, din Gradina placerilor lui El Bosco, in speta din purgatoriu, fiindca si personajul lui Gopo este polifemic, devorator, pus pe sotii nascute din bolgiile purgatoriului dantesc.

De fapt, legatura se face prin Goya, in a carui diversitate plastica naucitoare exista un fir, care innoada cele mai disparate teme. Acesta ar fi natura polifemica a omului, mai exact, placerile lui devoratoare, placerile torturii sub varii forme, la care se adauga si un consens zoomorfic, fiindca si fiintele animaliere practica acelasi polifemism SF, fiindca devorarea e ca in imaginatia unor Tolkien sau Rolling.

Indiscutabil, personajele goyesti, raporturile devoratoare dintre ele, se regasesc in seria de desene polifemice care il au protagonist pe Omuletul lui Gopo. Goya i-ar fi putut inspira cineastului nostru cel mai formidabil film de desen animat, in care avem concentrata istoria omenirii, nu ca in Scurta istorie, dar ca in proiectele lasate de Gopo in miile de desene ale mapelor sale. In care regasesti si viziuni ivite parca din Capriciile goyesti, cum am aratat, din natura polifemica, devoratoare, a omului. Ca sa constati cat de profunda este legatura dintre cei doi mari artisti, atinsi de acelasi geniu ludic, trebuie sa cunosti Fondul „Gopo” de la ANF si sa ajungi la Prado, sa vezi toata opera lui Goya. Eu am avut aceasta dubla sansa. Si-mi vine sa ma contrazic pe loc numai gandindu-ma ca lui Gopo nu i-au fost accesibile temele profund religioase asupra carora s-a aplecat teribilul pictor spaniol, intr-o maniera care pune parca o concluzie asupra nesfarsitului carnaval lumesc, in care spectacolul mortii se suprapune peste cel al vietii, spectacole care, de fapt, coexista. Ca in El triunfo de la Muerte al lui Bruegel, panza care, nu intamplator, este plasata in muzeul Prado in fata lui El Jardin de las Delicias.

In contrast, sa ne gandim la „epoca de aur” in care a trait Gopo, care stralucea printr-o uniformitate nimicitoare, precum cutiile de blocuri identice in care erau inghesuiti oamenii, ca in viziunea lui Orwell. Gopo nu s-a acomodat niciodata cu un asemenea spatiu existential irespirabil, de aceea el cauta spatiile largi, aventurandu-se cu Omuletul sau in sfere intergalactice. In aceste evadari el si-a gasit libertatea si conditia de artist supravietuitor. Privirea sa zbura in launtricitate, ca si in exterior, intr-o libertate totala, invidiabila. El ar fi putut spune ca Paul Valery: „Unica si permanenta preocupare a sufletului este de a reda privirii ceea ce nu exista, acel contur al imposibilului”. Gopo a fost un om vitruvian, un renascentist intr-o epoca stalinisto-ceausista, ghidata de cea mai sinistra ideologie practica existenta vreodata pe acest pamant. Geniul lui a fost strangulat in aceasta realitate, pe care insa si-a asumat-o cu o responsabilitate incredibila. Poate si pentru ca si-a gasit supape de evadare existentiala, fie in desenele sale, fie in lumea libera. Fiindca Gopo a avut si avantajul, ca nici un alt cineast roman, sa calatoreasca, sa fie planetar, sa strabata pamantul in lung si lat, sa fie invitat in juriile mai tuturor festivalurilor importante ale lumii filmului. Si cu toate acestea, a ramas legat de glia natala, ca un mare roman. Care nu s-a dezis de pamantul matern, l-a iubit pana la moarte. Dar dincolo de rasul sau maret, zeiesc, ca al unui Buddha intr-un templu indian, se simtea ca sufera. Sau asa l-am simtit eu, desi nu se plangea, nu era ca alti artisti sau regizori romani care la un drum lung se jelesc, se confeseaza, isi barfesc colegii…

Gopo suferea in sine. In afara, arata a fi multumit fiindca e recunoscut, e considerat o fereastra spre lume, dar era constient ca nu se implinise total, asa cum si-ar fi dorit si cum putea s-o faca.

Si-a asumat insa destinul. Destinul de roman. Gopo este roman in masura in care este si planetar, si cosmic. Asemenea lui Brancusi.

Privirea sa, desi de o coloratura specific romaneasca, are intinderea si umanismul caracteristice unui artist renascentist. Si este sigur ca Ion Popescu-Gopo, daca ar mai fi trait, ar fi ritmat prin toti porii optimismului sau funciar, fara sa-si piarda eul, cu aceasta perioada a globalizarii omenirii, caci era de la natura un spirit global, total, integralist.

CUPRINS

Scurta istorie 9

Privirea 13

Nevoia de neuitare 17

Gopoland 21

„Carticica” dezlegarii de enigme 37

Omuletul ca o camera-stilou 63

Creanga lui Gopo 69

O istorie gopomitica 73

Gopo si scoala animatorilor 78

Polifemismul lui Gopo 85

Fondul Gopo 89

Mapele 89
Mapa 1 93
Mapa 2 121
Mapa 3 151
Mapa 4 175
Mapa 5 205
Mapa 6 215

In loc de concluzii 277

Dosarul Foto 281

Fisa biofilmografica 295

Premii, diplome, alte documente 313